Arta preistorică pe care am analizat-o pe scurt în articolul precedent, a pus fundamentul pentru o nouă eră culturală. Atunci când gândim sau vorbim despre artă, de obicei creierul nostru proiectează imagini bine definite ale vechilor sculpturi grecești, ale picturilor renascentiste, și chiar ale câtorva secvențe din filmele lui Tarantino.
Perceperea noastră obișnuită despre artă își are originile din antichitate, unde aceasta era privită, mai mult sau mai puțin uniform originea artei, ca o formă absolut divină. Epicharmus considera că toată arta provine de la zei, ci nu de la om. Oamenii antici venerau poeții, muzicienii și dansatorii, întrucât considerau că aceștia își obțin cunoștințele prin forța entuziasmului (entuziasm în rândul grecilor - inspirație divină trimisă de muze și alți zei). Totuși apariția mai multor școli filozofice, a condus și la formarea mai multor teorii referitor la „cauză” principală a artei.
Aristotel, lega arta direct cu gândirea umană sau cu așa numita „gândirea adevărată”, care urmărește să creeze ceea ce nu este încă și care nu poate apărea în mod firesc. Simțind o diferență fundamentală între diferitele tipuri de artă, gânditorii antici au făcut numeroase încercări de clasificare ale acestora. Sofiștii au împărțit artele în două grupuri: cele care servesc binelui și cele pentru plăcere. Această diviziune a aderat la evaluarea semnificației sociale a artei.
Stoicii conform învățăturilor lui Cicero au apreciat artele utilitare (adică știința și meșteșugurile ), benefice omului, care slujesc virtuților și erau categoric împotriva artelor în sensul modern al cuvântului, considerându-le dăunătoare, care distrag oamenii de la activitățile utile pentru binele statului. Cu toate acestea, cea mai populară atât pentru antichitate, cât și pentru Evul Mediu occidental a fost divizarea artelor în cele libere și cele oficiale, care au intrat în cultura europeană cu terminologia latină: artes liberales și artes vulgares. Plotinus, poate, pentru prima dată în antichitate s-a concentrat în mod conștient pe faptul că principala sarcină a artelor precum muzica (a apreciat-o mai presus de toate), poezie, pictura, sculptura, arhitectura este clădirea frumosului.
Frumusețea artei, potrivit lui Plotinus, este unul dintre modurile în care omul se întoarce din lumea noastră imperfectă într-o lume absolută, eidetică. Factorul decisiv în antichitate a fost înțelegerea artei ca o activitate iscusită bazată pe sistemul corespunzător de reguli, abilități, canoane, și nu în ultimul rând armonie.
Arta Evului Mediu poate fi considerată o prelungire a culturii romane amestecate cu preluarea culturii "barbare" ale popoarelor nordice și adaptarea acestora la nevoile spirituale specifice acestei perioade. Odată cu începutul formării culturii creștine, motivele din Orientul Mijlociu, dezvoltate activ de primii Părinți ai Bisericii, s-au unit eficace în estetica bizantină. Fundamentul teoriei simbolismului bizantin a fost pus de către neoplatonistul Dionisie Areopagitul, tratatele căruia, timp de multe secole, au influențat filosofia artei creștine. Arta nu mai avea scopul imitării naturii și a formelor reale, iar conștientizarea patristică a transcendenței lui Dumnezeu a concentrat conștiința creștină pe sfera gândirii figurative și simbolice, iar artele, într-un fel sau altul, incluse în acțiunea liturgică, aveau la fel o importanță simbolică, scopul cărora era transportarea sufletului uman către cele mai înalte nivele spirituale. Nu putem să trecem cu vederea și arta laică, care a luat o amploare semnificativă la sfârșitul secolului al X-lea, odată ce societatea europeană își fixase solid structurile feudale. Credințele păgâne păstrate în rândul poporului, mitologia, atitudinea poetică față de lume au determinat puterea și valoarea imaginilor artei medievale.
Arta laică era diversă Sentimentul de dragoste în societatea medievală a dobândit pentru prima dată un grad de intensitate și durată pe care omul lumii antice nu îl cunoștea. Evul Mediu mai dezvăluie răul și urâtul deschizând noi perspective de manifestare artistică.
În timpul Renașterii italiene, continuă o sinteză mai activă a ideilor neoplatonice și de fapt creștine despre artă, dezvoltându-se în atmosfera secularizării culturii, idealizării științei emergente și înfloririi rapide a artelor care treptat s-au separat de biserică. A început un procesul activ de separare într-o anumită clasă specială de arte, al cărui principal scop este de a imagina sau de a crea frumusețe, impresii emoționale, plăcere, cu alte cuvinte arta devenise o expresie a experienței estetice non-verbalizate. La mijlocul secolului XVIII această înțelegere a artei este catalogată în termenul special „les beaux arts”, care a fost în sfârșit legitimată de către S. Bateux. Acesta este punctul decisiv, unde omul va redescoperi arta și îi va atribui o importanță semnificativă.
