Epoca Renașterii în Italia a fost dominată de familii bogate și puternice, a căror reputație a fost modelată de numeroase comploturi și intrigi. În Florența, familia Medici au șantajat, mituit și cumpărat drumul spre vârf; la Rimini, Malatesta s-au încolțit continuu între megalomania autodistructivă și brutalitatea aproape psihopatică; iar la Milano, Sforza au fost renumiți pentru proclivitățile lor sexuale precum și pentru politica nemiloasă. Dar printre toți aceștea nimeni nu putea să-i întreacă în ceea ce privește viclenia, lipsa totală de scrupule și lăcomia față de putere pe familia Borgia.
Este imposibil să-ți imaginezi o familie mai plină de păcate și imoralitate. Fondatorul averilor familiei, Alfons de Borja (1378-1458) - care a domnit ca Papa Callixtus al III-lea - a fost decretat chiar de cei mai apropiați aliați ai săi ca „scandalul epocii” pentru căile sale monstruoase și corupte. Nepotul său, Rodrigo (1431-1503) - pe care el însuși l-a ridicat la rangul de cardinal și care va fi ales Papa Alexandru al VI-lea în 1492 - avea reputația de a fi și mai rău. Acuzat că a cumpărat papalitatea, el va fi ulterior înfrânt de zvonuri atât de severe încât diplomatul venețian Girolamo Priuli s-a simțit capabil să pretindă că „i-a dat sufletul și trupul marelui demon din Iad”. Johann Burchard, un apropiat al papei Alexandru afirma:
„Nu mai există nicio crimă sau faptă rușinoasă care să nu aibă loc în public la Roma și în casa Pontifului. Cine nu s-ar îngrozi de actele… teribile, monstruoase, care sunt săvârșite în casa lui fără respect pentru Dumnezeu sau pentru om? Răpirile și actele de incest sunt nenumărate ... (și) mulți mari curtezani frecventează Palatul Sf. Petru, proxenetele, bordelurile și târgurile se găsesc peste tot!”
Dar mai rea a fost reputația copiilor lui Alexandru, iar comentariul lui Burchard, potrivit căruia „erau complet depravați”, abia de acoperă crimele cu care sunt asociați în imaginația contemporană. Lucrezia (1480-1519) - învinută chiar de relații cu propriul tată - a fost aruncată la nivelul de prostituată, de criminal și de vrăjitoare. Și Cesare (1475 / 6 - 1507) - cel mai chipeș și mai disprețuit dintre Borgia - se credea că și-a ucis fratele său mai mare Juan, în stare de gelozie, culcîndu-se cu propria soră, realizînd mai multe campanii militare controversate în Italia de Nord. Imaginea creată de reputația acestei familii este atât de îngrozitoare, încît este dificil să nu punem la îndoială dacă aceasta este în întregime justificată.
Erau oare într-adevăr Borgia atât de răi?
La fel ca în majoritatea lucrurilor care se presupune că s-au întâmplat în spatele scenei din lumea Renașterii Romane, certitudinea este adesea evazivă și este o sarcină dificilă să separăm grâul adevărului de pleava bârfei atunci când trecem prin documentele care au supraviețuit. Cu toate acestea, există suficiente motive pentru a sugera că Borgias nu erau chiar cei care făceau rău unidimensional de care sunt învinuiți.
Este clar că cel puțin o parte din reputația pătată a familiei nu a fost în întregime nemeritată. De exemplu, învinuirile de incest par să fie fără o bază solidă. La fel, sugestia că Lucrezia era o criminală se bazează mai mult pe bârfe și acuzațiile isterice ale unui soț divorțat decât pe dovezi de încredere. Deși de trei ori s-a căsătorit - de fiecare dată din motive politice - ea a fost, din toate punctele de vedere, o figură extrem de cultivată și inteligentă, care a fost admirată și respectată de contemporani, cum ar fi poetul Pietro Bembo, și care nu a fost niciodată asociată serios cu vreo faptă greșită. La fel de nejustificat este și afirmația că Cesare și-ar fi ucis fratele. Mult mai plauzibilă este sugestia că Juan a fost ucis, fie într-o aventură amoroasă, nepotrivită, fie la îndemnul cardinalului Ascanio Sforza, cu care s-a certat și care era un dușman aprig al întregii familii.
Pe de altă parte, chiar și acele crime pentru care Borgia erau vinovați nu erau nimic ieșit din comun. Într-adevăr, atunci când dovezile sunt interogate mai atent, se pare că Borgia a fost o familie tipică care se lupta continuu pentru tronul papal în timpul Renașterii.
Dacă Borgia nu au fost atât de răi după cum ar putea părea, de unde se trage acea reputație de ucigași și perverși?
Primul lucru este pur și simplu că erau spanioli și, ca atare, erau supuși la schimbarea percepțiilor asupra influenței spaniole în peninsula italiană. Desigur, atitudinile erau adesea pozitive, dar ca urmare a implicării Spaniei și a regatului aragonez din Napoli în treburile Italiei de Nord de la sfârșitul secolului al XV-lea și începutul secolului al XVI-lea, a apărut o formă de propagandă anti-spaniolă care a identificat toate lucrurile spaniole cu opresiunea, brutalitatea și cruzimea.
Al doilea motiv este că erau străini. În ciuda universalității mesajului Bisericii, papalitatea renascentistă a fost percepută a fi o instituție italiană. Indiferent de modul în care ați privit-o, papalitatea a fost dominată de italieni și îndreptată în interesul statelor italiene. Borgia a fost o anomalie. Nu numai că nu erau italieni, dar au mai și căutat să folosească papalitatea pentru a-și îmbogăți familia în detrimentul italienilor.
Al treilea motiv - și cel mai important - este că Borgia pur și simplu nu a avut succes. Deși nu era ceva neobișnuit ca familiile să-și bazeze succesul în întregime pe favoarea papală, majoritatea nu-și puteau controla ambițiile, pentru a-și consolida câștigurile treptat și pentru a crea relații cu alte familii mai consacrate. După moartea lui Alexandru al VI-lea, toată puterea familiei s-a prăbusit și nici foștii lor prieteni nu au ezitat în a-i descrie ca pe niște prosti. Fără putere sau influență de durată, nu a existat nimic care să rețină critica și nici să restricționeze exagerările.
Surse:
bbc.com;
wikipedia.
