A cincea ca mărime dintre insulele hawaiiene, Molokai are doar 61 km lungime și 10 km lățime. O dantelărie de iazuri marchează linia țărmului. Vârful cel mai înalt este Mauna Kamakou, cu o înălțime de 1.514 m.
Din cauza dimensiunilor reduse și a poziției strategice în centrul lanțului de insule, Molokai putea fi o țintă usoară în multitudinea de războaie dintre insule. Salvarea ei s-a datorat însă reputației preoților kahuna, care practicau o vrăjitorie de temut. Cel mai mare templu al insulei, Lililiopae, ale cărui altare au fost scăldate de sânge omenesc, era bine cunoscut în tot Hawaii. Un tufiş de arbori kukui, care încă mai este considerat sacru, marchează mormântul lui Lanikaula, cel mai puternic kahuna.
Cel care a devenit însă celebru pe plan internațional a fost părintele Damien, un preot romano-catolic belgian, care și-a dedicat viața victimelor bolii Hansen (lepra), trăind în exil în Peninsula Makanalua, acum Parcul Istoric Național Kalaupapa. Poți ajunge acolo cu avionul, mergând pe crestele abrupte, sau călare pe un măgar din Molokai.
Mulți cred că hula a luat naştere în Molokai, iar cel mai mare festival de pe insula Ka Hula Piko, celebrează acest lucru în fiecare mai. Grupuri hula se adună din tot statul pentru o zi închinată muzicii, dansului, artei și gastronomiei.
Molokai nu este recomandat tuturor. În cazul în care te afli în căutare de cluburi de noapte, restaurante fine sau magazine cochete, vei fi dezamăgit. În ceea ce priveşte gastronomia, va trebui să te mulțumești cu fructe de mare proaspete și legume de la fermele locale. În loc de distracție, te alegi cu linişte plus peisaje încântătoare, orăşele, plaje întinse şi un incredibil sentiment de libertate.
Primul occidental care a pus piciorul pe insulă a fost căpitanul George Dixon, care a ancorat fără surle și trâmbițe în 1786. Sosirea lui Kamehameha cel Mare în 1795 a fost o altă problemă. Căpetenia războinicilor și-a ancorat canoele de luptă la Pakuhiwa şi a anexat această mică insulă regatului său. Misionarii au sosit în 1832, estimând populația la aproximativ 6.000 de locuitori, nu cu mult mai puțin decât în prezent, când cifra este de 7686.
Molokai a pătruns în secolul al XX-lea ca o insulă liniştită cu ferme şi câmpuri de ananas. Atunci când Del Monte și-a închis plantația în 1982, insula a suferit un colaps economic și nu și-a revenit nici până în ziua de astăzi.
Dacă bunăstarea înseamnă dezvoltare, mulți locuitori ai insulei preferă sărăcia, bazându-se pe roadele pământului și ale mării pentru subzistență, suplimentate de diverse forme de ajutor social. Activiștii apără mediul înconjurător şi dreptul la un mod de viață tradițional, ce are la bază cultura locală, în care natura ocupă un loc de cinste, în unul dintre ultimele locuri din Hawai în care acest lucru mai este posibil.
În ciuda problemelor sale, Molokai se mândreşte cu titlul de „Insula prietenoasă”. Majoritatea locuitorilor este formată din hawaiieni nativi, iar spiritual, aloha este principiul pe care se sprijină.
Valea Halawa și Țărmul nordic
Molokai arată oarecum ca un pește, lung și subțire, malul de nord părând coloana vertebrală, iar Peninsula Kalaupapa, codița. De-a lungul coastei, de la Kalaupapa la Halawa, se înalță din ocean stânci verzi de smarald, în culorile penelor unui păun. Meterezele domină de la înălțimea de 1220 m, cu vârfurile încoronate de ceață.
Cascadele cad în coloane spectaculoase de la înăltime. Învolburate de alizee, acestea oglindesc perfect conceptul hawaiian de cascadă, wailele (apă săltăreață), întrucât sar si dansează în valuri fine, bătute de briză. Detinătoarea recordului este Kahiwa, „cea sfântă”, la 533 m. Numele lor cântă asemenea apelor: Puukaoku, Oloupena, Haloku, Hipuapua și Papalaua.
Pădurile aproape vertical adapostesc unele dintre cele mai rare plante de pe planetă. Pentru a le salva, botaniști dedicați coboară în rapel pe stânci, mii de metri deasupra solului zgomotos. Au construit un gard în jurul ultimului exemplar din specia de palmieri loulu (Pritchardia munroi) pentru a-l proteja de capre. În lipsa polenizatorilor care probabil că au dispărut, oamenii de stiință polenizează ei înşişi florile cremoase ale unei Brighamia rockii cu tulpina suculentă.
Mai puțin de 200 de exemplare supraviețuiesc în sălbăticie, deşi acum sunt reproduse la Grădina Botanică Națională din Kauai. Halawa a fost una dintre cele mai vechi aşezări din Hawai, unde s-a făcut agricultură timp de peste o mie de ani. Toate acestea s-au schimbat la 1 aprilie 1946, când un val înalt de 13,7 m s-a năpustit asupra văii, distrugând părți importante ale vechilor kato loi (câmpuri de taro inundate). Alt tsunami a inundat valea în anul 1957, distrugând în totalitate recoltele de taro. Cei mai mulți locuitori au abandonat valea. Doar de curând, o nouă generație a început să reînvie agricultura și să recolonizeze Halawa.
Wailau („multe ape”) este cea mai întinsă vale. Nu se poate ajunge aici decât de pe ocean.
Vechii hawaiieni nu au avut nicio problemă în acest sens, întrucât oceanul era la fel de populat ca șoselele de astăzi. Pescarii și fermierii care cultivau taro au colonizat valea, locuind între pereții verzi care se ridicau până la 1.515 m. Panglici argintii de cascade alunecând pe versanții muntelui alimentau o multitudine de șuvoaie care se îndreptau spre mare. Ultimul locuitor a plecat să lucreze și să ducă o viață mai confortabilă la oraș, iar școala publică s-a închis în anul 1920. Taro crește încă în voie și există arbori de mango, bananieri, arbori de guava, papaya și avocado gata de cules.
Valea Pelekunu este atât de îngustă, iar pereții săi sunt atât de înalți încât razele soarelui o luminează numai patru sau cinci ore pe zi.
Plouă aproape jumătate din timp. Demult, pescarii erau nevoiti să cătorească până la Kalaupapa și Moomomi pentru a găsi destul soare la care să usuce peștele. Numele liric rezonant înseamnă „miros de mucegai”. Este o minunăție să priveşti; oamenii îndrăzneți ai secolului al XX-lea ciopleau periodic nișe înguste și trăiau perioade întregi în întunericul glorios. John H. Wilson, inginerul care a construit un drum peste primejdiosul Nuuanu Pali din Oahu si după care a fost numit Tunelul Wilson din Oahu, a trăit aici împreună cu sotia sa, Jennie, născută în Pelekunu. Scriitorul Audrey Sutherlin a înotat de la Halawa la Pelekunu trăgând o plută cu materiale de construcție pentru o casă, apoi a scris despre viața de pe țărmul nordic în „Paddling My Own Canoe”. Apele din Waikolu dau viață Peninsulei Kalaupapa. Acest pârâu a fost folosit de părintele Damien pentru a construi un sistem de irigație pentru culturi, destinate hrănirii colonilor de leproși. Un tunel de irigații transportă, de asemenea, apa în capătul vestic arid al insulei.
