Probabil că oamenii au urmărit timp de mii de ani păsările ce zburau în jurul lor şi au visat să le imite. Mulți chiar au şi încercat. Acești "oameni-pasăre" își puneau niște aripi și se aruncau de pe turnuri, dând din mâini. Majoritatea dintre ei au murit încercând să zboare.
Primul zbor realizat de om a avut loc la Paris, în anul 1783, într-un balon cu aer cald construit de către doi frați de naţionalitate franceză, Joseph și Étienne Montgolfier. Constructorii încep să lucreze la realizarea unor nave-balon în formă de fus, care erau propulsate prin aer de un motor. Baloanele şi navele aeriene sunt descrise ca fiind mai ușoare decât aerul, deoarece pluteau în sus în aerul mai greu care le înconjura.
Primele nave aeriene mai grele decât aerul au fost planoarele, construite și făcute să zboare în secolul XIX de către pionieri ca germanul Otto Lilienthal. Doi frați, Orville şi Wilbur Wright, din Statele Unite ale Americii, au experimentat zborul cu zmeie şi planoare. Ei au făcut mii de zboruri de încercare pe planoare şi, treptat, au perfecționat sistemele de conducere şi control al zborului. În anul 1903, ei au construit, în cele din urmă, un aeroplan pe care l-au botezat Flyer 1, dotat cu un motor cu benzină. Cu acest model a fost realizat primul zbor controlat, cu un aparat de zbor cu motor, ce a durat doar 12 secunde.
Balonul fraților Montgolfier a transportat primul pilot şi primul pasager într-un zbor de 25 de minute. Aerul din balon era încălzit cu un foc de paie umede ce erau arse pe sol. În anul 1852, francezul Henry Giffard a decolat în nava sa aeriană, care era pusă în mişcare de forța aburului. Anvelopa era umplută cu hidrogen, un gaz mai uşor decât aerul, şi nu cu aer cald. Navele aeriene de tipul Graf Zeppelin II, de 245 de metri lungime, aveau un schelet din oțel acoperit cu o țesătură. Gazul era depozitat în nişte saci enormi din interior.
În decada care a urmat zborului istoric al fraților Wright, aviația a devenit un sport tot mai popular. Se ţineau multe întreceri și spectacole aeriene, iar piloții făceau zboruri istorice, pe distanțe din ce în ce mai mari. Tehnologiile utilizate pentru construcția navelor aeriene s-au îmbunătățit continuu. Constructorii de avioane au descoperit, pas cu pas, cum să realizeze structuri de rezistenţă mai puternice fără să crească greutatea, să proiecteze aripi care să le facă piloților viața mai ușoară. Forma standard a unei nave aeriene având o coadă care să susțină un sistem de stabilizare a început să devină din ce în ce mai populară. Motoare și elice propulsoare, tot mai eficiente și mai puternice, asigurau navelor aeriene o viteză sporită, mai multă robustețe și siguranţă mai ridicată. În 1913, recordul de viteză era deja de 203 kilometri pe oră, iar distanţa cea mai mare parcursă de un avion ajunsese deja la 1 021 de kilometri.
Armatele au început să comande avioane unor fabricanți de nave aeriene, cum era Glenn Curtiss în SUA sau Louis Blériot în Franţa. În timpul Primului Război Mondial au apărut nave aeriene specializate pentru anumite sarcini, cum ar fi avioanele de vânătoare, foarte rapide și ușor de manevrat, sau bombardierele mari, care puteau acoperi distanţe întinse. Pe de altă parte, unora din navele maritime de luptă li s-au adăugat nişte suprafețe mari şi drepte de pe care avioanele de luptă puteau decola ca să atace cu torpile navele inamice.
ELICOPTERE
Ideea unei maşini zburătoare ridicată vertical de un motor rotativ este veche de câteva secole. În jurul anului 1500, pictorul şi omul de ştiinţă italian Leonardo da Vinci a proiectat un elicopter simplu, dar, la acea dată, nu avea un motor capabil să-l pună în mişcare. În anul 1907, inginerul francez Paul Cornu s-a ridicat de la sol 30 de centimetri într-un elicopter cu două rotoare gemene, dar acesta nu era dotat cu niciun fel de sistem de manevrare.
Primele elicoptere, construite în anii 30 ai secolului XX, aveau două rotoare pentru ascensiune și o elice propulsoare pentru deplasările pe orizontală. Elicopterul monomotor a fost perfecționat de către inginerul american de origine rusă Igor Sikorsky. Motorul principal furniza energia necesară ascensiunii și deplasării pe orizontală, iar rotorul din coadă nu permitea fuzelajului (corpului navei aeriene) să se rotească în direcție contrară sensului de rotație a motorului principal. Elicopterele au fost foarte repede întrebuinţate de către marină, mai ales pentru transportul de pasageri. Dezvoltarea motoarelor cu reacție în anii 50 ai secolului XX a făcut posibilă construirea unor elicoptere mai mari și mai rapide.
