Primele linii aeriene pe care se făceau curse regulate au început să se organizeze în 1919, imediat după sfârșirea Primului Război Mondial. Avioanele folosite erau niște bombardiere din timpul războiului, reconvertite, ca, de exemplu, Farman Goliath, care avea 11 locuri pentru pasageri. Din cauza frigului, a zdruncinăturilor și a zgomotului provenit de la motoarele cu piston, zborul în aceste avioane era lipsit de confort. În anii 20 și 30 ai secolului XX, inginerii din aviație au început să construiască avioane din metal în loc de lemn, realizând astfel nave cu un fuzelaj tubular puternic şi aripi monoplane, cum era, de exemplu, bombardierul Martin B-10.
Primele avioane moderne de pasageri, cum ar fi Douglas DC-3, au apărut la mijlocul anilor 30 ai secolului XX. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, piloții au avut nevoie de bombardiere grele, cum a fost B-24 Liberator, și de avioane de vânătoare rapide, de genul lui Iliușin Il-2.
AVIOANE CU REACȚIE
Motorul cu reacţie a fost dezvoltat la sfârşitul anilor 30 ai secolului XX atât de către Hans von Ohain, în Germania, cât și de Frank Whittle, în Marea Britanie. Primul avion cu motor cu reacție (Heinkel He 178) a zburat în anul 1939. Motoarele cu reacție asigurau funcţionarea noilor avioane de vânătoare cu reacţie, care aveau aripile îndreptate înapoi, cum erau cele ale avionului de vănătoare MiG-15, iar mai apoi cele ale avioanelor Mirage, dar chiar și cele ale noilor avioane de pasageri. Navele aeriene propulsate de motoare de rachetă, cum ar fi X-15, au fost construite pentru a face cercetări privind zborul la viteze mari. X-15 mai deţine încă recordul mondial de viteză cu mari. X-15 mai deţine încă recordul mondial de viteză cu cei 7 274 de kilometri pe oră pe care i-a atins.
Introducerea avioanelor de linie dotate cu motoare cu reacţie, având o independență mare de zbor și fiind foarte economice în exploatare, cum ar fi, de exemplu, De Havilland Comet sau Boeing 707, primul Big Jet, a condus la o dezvoltare extraordinară a călătoriilor aeriene. Primul (și, deocamdată, singurul) avion de pasageri supersonic, Concorde, a fost introdus în anul 1969, iar primul avion de pasageri de dimensiuni mari, Boeing 747, a devenit operațional în anul 1970.
Ultimele modele de avioane de pasageri, avioanele de vânătoare de tipul lui Eurofighter și bombardierele de tipul lui Northrop B-2 au sisteme sofisticate de control și manevrare, cum ar fi sistemul fly-by-wire (FBW) - sistem computerizat de control al zborului. Într-un avion cu sistem FBW, pilotul ţine sub control traiectoria avionului, dar realizarea zborului este asigurată, de fapt, de un calculator. Într-un avion de pasageri, FBW poate să prevină multe dintre erorile de pilotaj, spre exemplu, pierderea de viteză. La avioanele de vânătoare, sistemul FBW permite pilotului să facă manevre care fi imposibile dacă acesta ar folosi sisteme standard (mecanice) de comandă.
AVIONUL BOEING 747
Toate navele aeriene moderne au caracteristici similare, dar avioanele de pasageri de tipul unui Boeing 747 sunt mult mai mari și mai complexe decât cele realizate până acum. Fuzelajul este o parte componentă a avionului, care face legătura între aripi și ampenaje şi care poartă pasagerii, echipajul şi bagajele acestora. Aripile susțin avionul în aer prin forța pe care o creează, numită forţă ascensională. Motoarele furnizează forţa de înaintare, numită forţă de reacție, care împinge aeronava înainte, împotriva rezistenței opuse de aer (care se numește forță de frânare). Stabilizatoarele (vertical și orizontal) mențin avionul pe direcția și la altitudinea de zbor. Secțiunile prinse în balamale, numite suprafețe de control (palonierul sau direcția, profundoarele sau cârmele de înălţime şi eleroanele), pilotează avionul prin aer.
Avionul Boeing 747-400, este unul dintre cele mai mari avioane de pasageri, cunoscut sub numele de Jumbo Jet. Acesta poate transporta pana la 569 de pasageri (dar, de obicei, transportă doar 420, la cabine de clasa I, clasa business şi clasa economică) și navighează cu până la 985 de kilometri pe oră la o altitudine de 10 kilometri. Autonomia sa maximă de zbor este de 14 100 de kilometri - mai mult de o treime dintr-o călătorie în jurul lumii.
CONTROLUL FORŢEI ASCENSIONALE
Mărimea forței ascensionale dată de o aripă creşte odată cu viteza acronavei şi cu unghiul de atac, adică unghiul sub care aripa loveşte acrul. La viteze mai mici, pilotul menține forța ascensională prin ridicarea vârfului avionului, pentru a creşte unghiul de atac. Dacă însă unghiul de atac este prea mare, aerul nu se mai poate mișca uniform peste partea de sus a aripii și se pierde forța ascensională. Acest fenomen se numeşte frânare.
La viteze mici, în timpul decolării și aterizării, flapsurile se extind din partea din spate a aripii. La Boeing 747, fiecare set de flapsuri are trei secţiuni. Există, de asemenea, și unele flapsuri mici la vârful aripilor. Flapsurile cresc suprafața aripii și creează astfel o forţă ascensională suplimentară. Pentru decolare, flapsurile sunt întinse doar parţial, iar pentru aterizare, acestea sunt deschise la maxim. Spoilerele sunt ridicate în sus din structura superioară a aripii și au menirea de a întrerupe curentul de aer de deasupra aripii, reducând astfel forţa ascensională.
