ADAPTAREA
În procesul evoluției supraviețuiesc numai acele organisme care sunt adaptate la mediul în care trăiesc. Un animal sau o plantă slab adaptată mediului pierde curând lupta pentru supraviețuire. Animalele se adaptează la cele trei trăsături principale ale mediului: climă (incluzând temperatura și precipitaţiile), sursele de hrană disponibile și evitarea prădătorilor.
Viață atinge cea mai mare diversitate în mediile calde și umede sau acvatice, cum sunt pădurile tropicale sau recifele de corali. Locurile extrem de reci sau extrem de uscate reprezintă cea mai mare provocare pentru supraviețuirea animalelor. Există însă o serie de vieţuitoare care izbutesc să trăiască până și în cele mai uscate deșerturi. Printre acestea se numără animale de mari dimensiuni, de exemplu, cămilele și antilopele oryx, alături de creaturi mai mărunte, cum ar fi micuții șoareci săritori jerboa, șopârlele, scorpionii și insectele.
În deşerturile fierbinți, animalele de talie mică stau adeseori ascunse în timpul zilei, pentru a se feri de soarele arzător, şi ies afară noaptea când e mai răcoare, Ele produc cantități foarte mici de transpirație, urină și alte fluide corporale, economisind astfel apă atât de preţioasă.
Vieţuitoarele deşertului s-au adaptat în diferite moduri la mersul pe nisipul moale. Cămila are labe foarte late, pentru a nu se scufundă când pășește. Micile rozătoare jerboa și gerbilul sar și țopăie cu ajutorul picioarelor posterioare foarte lungi. Crotalul de deșert se deplasează în diagonală, printr-o serie de unduiri în formă de Z, împingându-se în lateral în firicelele mişcătoare de nisip. Unii locuitori ai deșertului, de exemplu, o specie de broască din deșertul australian, se îngroapă în nisip și dorm în timpul perioadelor foarte secetoase.
Doar animalele cu sânge cald (păsările și mamiferele) pot trăi în cele mai reci zone ale Terrei, pe ghețurile arctice și antarctice. Reptilelor și amfibienilor le-ar fi pur și simplu prea frig că să se miște. Boul moscat, iacul, focile și urşîi polari au blană extrem de deasă, care îi apără de frig.
Mamiferele polare marine, de exemplu, morsele și balenele, nu au blană aproape deloc. Ele au însă un strat gros de grăsime sub piele, cu ajutorul căruia își mențîn căldura corporală. Și unele păsări, cum ar fi pinguinii, au strat de grăsime. Altele, de exemplu, potârnichea polară și buhă zăpezilor, au pene extrem de dese. Ele își pot zbârli penele, captând între acestea un strat de aer care le izolează de frigul de afară.
Țărmul oceanului este unul dintre cele mai schimbătoare habitate. Principala schimbare aici o constituie variația nivelului apei în timpul fluxului şi al refluxului. Unele animale, cum sunt crabii, creveţîi, scoicile și viermii, s-au adaptat să fie active în perioada fluxului, atunci când sunt acoperite de apă, indifferent dacă afară este zi sau noapte, vară sau iarnă. Scoicile au cochilii groase care le protejează de valurile zdrobitoare și de uscăciunea din timpul refluxului. Viermii și peștii au corpul moale și se îngroapă în nisip sau se ascund sub pietre că să se ferească de vânt și de valuri.
Unul dintre cele mai constante habitate este fundul mării. Aici întotdeauna este întuneric și frig, iar curențîi sunt puțini și slabi. Principala problemă întâmpinată la adâncimi mari este presiunea enormă a apei. Stelele-de-mare, castraveţii-de-mare și peștii de adâncime se moleșesc și mor dacă sunt aduși la suprafață.
ATACUL
Carnivorele (prădătorii care se hrănesc cu carne) își obțîn hrană vânând și atacând alte vieţuitoare - pradă. Majoritatea animalelor vânate și-au dezvoltat o formă de autoapărare, pe care prădătorul trebuie să o înfrângă. Numeroși prădători au corpuri agile şi puternice, reacţii rapide, simțuri bine dezvoltate şi arme de atac, de exemplu, dinți ascuțiți sau gheare încovoiate. Unii aleargă cu mare viteză pentru a-și urmări pradă. Alții pândesc ascunși în frunze sau în iarbă – adeseori deghizați prin camuflaj – și atacă prin surprindere victimele.
Bufniţele se furișează fără zgomot pentru a se năpusti pe neaşteptate asupra prăzii, Penele lor au margini foarte moi, astfel încât nu produc aproape niciun sunet atunci când zboară sau planează. Cu ajutorul ochilor uriaşi, ele văd foarte bine noaptea. Iar auzul lor este şi mai bun, astfel încât pot detecta în întuneric pașii unui șoarece sau zgomotul ronțăitului.
Multe animale nu folosesc arme fizice, ci chimice. Mușcătura unor șerpi și păianjeni este veninoasă, iar viespile și scorpionii au ace cu venin. Veninul poate fi folosit atât pentru apărare, cât și pentru imobilizarea prăzii. De obicei, prădătorii avertizează atunci când sunt pe cale să muște sau să înțepe un atacator. Șarpele cu clopoţei își scutură coadă, în timp ce păianjenii veninoși se ridică pe picioarele din spate pentru a-și arăta cleștii. Această înseamnă că rezervele de venin sunt limitate și prădătorii au nevoie de ele pentru a vâna, așa că încearcă să evite irosirea lor.
APĂRAREA
Animalele erbivore trebuie să se apere de cele carnivore. O strategie de apărare este lupta. Elefanții, porcii-mistreți și facocerii pot provoca răni adânci cu colţii lor lungi. Gazelele, antilopele și boii moscați își împung duşmanii cu coarnele. Alte animale, de exemplu, zebră, lovesc puternic cu copitele lor țări. Viața în grup este, de asemenea, o metodă eficientă de apărare – mai mulți ochi și mai multe urechi detectează mai repede prădătorii care se apropie. Când se simt amenințați, boii moscați se adună într-un cerc în jurul puilor pentru a ţine lupii la distanţă.
SPINI, ŢEPI ȘI VENINURI
O modalitate eficientă de apărare este să beneficiezi de un înveliş exterior dur, pe care îl au, de exemplu, broaștele-țestoase, tatu, melcii și gândacii. O altă modalitate, folosită de arici, porcii-spinoși sau de peștele-balon, este să ai țepi sau spini. Numeroase animale, de la șoareci până la căprioare, se bazează pe simțurile lor foarte dezvoltate, pe viteză și pe agilitate pentru a scăpa de prădători alergând sau strecurându-se cu dibăcie printre obstacole.
Unele specii de pești, gandaci, omizi și fluturi au gust neplăcut sau sunt otravitori. Prădătorii învață rapid să-i evite, deoarece această formă de apărare este semnalizată prin desene viu colorate, numite culori de avertizare. Câteva animale se umflă pentru a párea mai mari, de exemplu, peştele-balon, broaştele raioase şi Şopârlele. O altă strategie folositoare este expunerea bruscă a unor desene în nuanțe strălucitoare, cum ar fi petele rotunde care seamănă cu ochii unui prădător mai mare!
