Tasmania se numără printre puținele insule care chiar îți conferă acel sentiment de insularitate. Toate localităţile înşirate de-a lungul coastelor sale lovite de furtuni au o puternică savoare maritimă ce provine din istoria tragică a vânătorilor de balene şi de foci care le-au întemeiat, a velierelor care au eșuat în apropiere. Este un loc izolat, situat la 320 km depărtare de continentul australian.
Deja după numai câteva zile petrecute aici îți poți da seama că Tasmania este o insulă cu dublă personalitate. Pe de o parte, există o Tasmanie întunecată şi tragică-insula munţilor neguroși, a pădurilor tropicale şi a ruinelor din granit lăsate în urmă de un trecut colonialist. Pe de altă parte, poți observa şi existent calmă, fascinantă, a unei alte insule, o Tasmanie cu peisaje rurale blânde, în stil englezesc, în care predomină livezile cu meri şi turmele de oi care pasc pe pajiștile liniştite într-un mod atât de obișnuit. Nici una dintre aceste imagini nu se potrivește cu nimic altceva din ce-ai putea vedea în Australia.
Navigatorul olandez Abel Tasman a fost primul european despre care se știe că ar fi observat ţărmurile insulei. A călătorit de-a lungul coastei acesteia în anul 1642, considerând că ar fi, de fapt, o peninsulă ce prelungea până acolo continentul australian, denumind-o Van Diemen's Land, după numele guvernatorului de atunci al ramurii olandeze al Companiei Indiilor de Est.
Poveștile sale despre coastele ploioase, munţii potrivnici şi sălbaticii de pe plaje nu au stârnit câtuşi de puțin entuziasmul mai-marilor săi din Amsterdam şi Java, iar când călătoria sa ulterioară din anul 1644 a adus rezultate similare, aceștia au renunţat în intregime la Australia.
In anul 1803, autoritățile britanice au hotărât să intemeieze o colonie penitenciară în Van Diemen's Land, mai ales din dorinţa de a pune capăt intereselor franceze in zonă. În anul următor a fost întemeiat orașul Hobart, ca destinație pentru prizonierii recidivişti.
In scurt timp, Van Diemen's Land a devenit sinonim cu teroarea şi sadismul, romul şi biciul, reputație susținută de lagărele barbare construite în Portul Macquarie in anul 1821 şi în Portul Arthur în anul 1832. În anul 1852, când a incetat transportarea deținuților pe insulă, aceasta dobândise o reputaţie atât de înfiorătoare incât locuitorii au decis să-i schimbe numele în Tasmania, întrucât suna mult mai prietenos.
Tasmania este un stat compact, având dimensiuni similare Scoției sau Irlandei. O treime din populația sa de 500.000 de suflete locuieşte in Hobart. Aici comunitatea anglo-saxonă rămâne predominantă, cu o delimitare clară între ecologişti şi reprezentanţii clasei muncitoare (dominante) care susțin intensificarea activităţilor de minerit și de exploatare a lemnului. Pe de o parte, procentul din pădurile Tasmaniei care sunt ocrotite prin lege sub forma parcurilor și rezervațiilor naturale este mai mare decât în oricare altă regiune a Australiei, ceea ce a dus la crearea Wilderness Society, una dintre cele mai active organizaţii ,,verzi" din Australia. Pe de altă parte, Tasmania este un stat în care lemnul este exploatat pe scară largă, producând în mod constant campioni mondiali la tăiat lemne – 135 kg de carne roșie și tare și un spectacol de neuitat atunci când concurează la competițiile agricole. Tensiunile continuă să crească.
Tasmania este suficient de mică pentru a putea fi străbătută cu mașina în numai câteva ore, dar și destul de variată pentru a-ți menține treaz interesul pe termen lung. Orașul Hobart se caracterizează prin gratia arhitecturii în stil georgian și mireasma tare a mării, fiind amplasat la scurtă distanţă de superba vale Huon, care se revarsă de-a lungul coastei. Coasta de sud-vest poartă urmele atacurilor vânturilor puternice care suflă între 40 şi 50 de grade latitudine sudică (numită şi Roaring Forties de către navigatori) şi a furtunilor care pornesc spre nord din Antarctica. Flora şi fauna de aici sunt în mare parte încă neexplorate, fiind trecute în patrimoniul mondial. Poţi face o plimbare prin bush pe lângă Munţii Cradle sau împre jurul Lacului St. Claire, iar lacurile din zonele centrale înalte sunt populate de păstrăvi de mari dimensiuni, adevărate trofee piscicole. Satele cochete din zona estică a Tasmaniei îți vor aminti imaginea vechiului Regat Unit al Marii Britanii prin utilizarea unor nume precum Swansea, Brighton şi Somerset, dar şi prin oferta lor: cream tea, magazine de antichități sau pensiuni în stil colonial. Pe coasta de est poți face surfing sau poți vizita impresionante ruine din Port Arthur.
Aborigenii tasmanieni
În secolul al XIX-lea, în Tasmania s-au scris probabil unele dintre cele mai neplăcute capitole din istoria Australiei, atunci când coloniştii au întreprins un effort concertat, și în mare parte încununat cu succes, de realizare a unui genocid. La sosirea primilor europeni pe insulă în anul 1803, aici locuia o populaţie aborigenă estimată la aproximativ 4.000-5.000 de suflete.
Aceştia erau descendenții primilor locuitori ai insulei care veniseră aici cu peste 11.000 de ani în urmă, în timpul ultimei epoci glaciare, când Strâmtoarea Bass de astăzi era doar o câmpie foarte joasă, ce putea fi străbătută pe jos. Lipsa de încredere inițială pe care nou-veniți le-au inspirat-o aborigenilor s-a transformat rapid in ostilitate fățișă atunci când şi-au dat seama că acești interlopi nu intenţionau să împartă pamantul, ci să-l acapareze. Aborigenii s-au împotrivit, iar coloniştii au reacţionat cu brutalitate.
În anii 20 ai secolului al XIX-lea, aborigenii erau împușcați fără motiv, otrăviți cu făina "dăruită" sau prinşi în capcane asemenea animalelor. Copiii lor erau folosiți la muncă silnică. Femeile aborigene erau violate
În anul 1830, autorităţile au creat Black Line, o forță paramilitară formată din 2.000 de oameni care, timp de 3 săptămâni, au traversat zona de bush umăr la umăr pentru a-i scoate la iveală şi goni pe aborigeni. Cei 150 de aborigeni care au supravieţuit au fost transportați pe furtunoasa Insulă Flinders din Strâmtoarea Bass, unde au fost creștinaţi forțat, murind ulterior de durere, boală sau malnutriție. Cei câțiva nefericiţi care au supravieţuit au primit permisiunea de a reveni în Tasmania, la Oyster Cove. Ultimul aborigen tasmanian autentic - o femeie pe nume Truganini - a decedat în anul 1856. În următorii 120 de ani, scheletul ei a fost expus în Muzeul Tasmanian, fiind în cele din urmă incinerat, iar cenușa împrăştiată deasupra apelor din Canalul D'Entrecasteaux din apropiere de Oyster Cove, acolo unde locuiseră semenii ei.
