Argentina preistorică şi precolumbiană.
O parte din agricultură dezvoltată a ajuns în nord-vestul Argentinei, unde tribul Diaguita practică intens agricultură terasată, însă încășii nu au reușit niciodată să-şi extindă puterea în mod eficient în această zonă. Mai multe populații indigene au rămas vânători-culegători nomazi sau cultivatori semisedentari: de-a lungul Anzilor, de exemplu, indienii nomazi Araucanian nu puteau fi controlaţi de Imperiul Incaș, că şi tribul Guaraní din Mesopotamia. În îndepărtata Patagonie, stăpânirea incașă nu a avut niciun impact asupra triburilor de vânători-culegători că de exemplu indienii Tehuelche.
Invazia europeană
Al doilea val de populare a Americii de Sud a început cu Columb şi cu epoca peririlor. Primii care au văzut estuarul lui Río de la Plata au fost cei din expediția din 1501 a lui Amerigo Vespucci (1454-1512), finanţată de Portugalia. Ferdinand Magellan (1480-1521) şi Sebastian Cabot (1484-1557) au intrat şi ei pe estuar, în 1519, respectiv în 1527, iar Magellan a petrecut chiar şi iama pe coasta patagoneză, unde expediţia sa a avut parte de o întâlnire liniștită și prietenoasă cu tribul Tehuelche. Oaspetele lui Magellan în călătorie, Antonio Pigafetta, a aprins imaginaţia europenilor cu poveşti despre uriaşîi Tehuelche care erau "așa de înalți că și cei mai înalți dintre noi nu le ajungeam decât până la mijloc".
Între timp, Cabot s-a întors în Spania cu bucăți de argint peruvian care au dat numele Râului de Argint. Impreună cu zvonurile despre bogăția din Cuzco, faptul acesta l-a îndemnat pe Pedro de Mendoza (1487-1537) să se alăture unei expediții mari, dar prost planificate, a fondat orașul Buenos Aires în 1536. În acelaşi an, expediția spre Chile, organizată de Diego de Almagro, a traversat nord-vestul Argentinei, devenind prima prezenţă spaniolă de aici.
După ce mulți dintre oamenii lui Mendoza au murit de foame, indienii Querandi i-au alungat pe cei care mai rămăseseră. Unii au pornit spre nord și au fondat orașul Asunción din Paraguay, printre mai primitorii Guaraní. Spaniolii şi-au abandonat turmele de animale europene - cai și, mai târziu, vite - care aveau să se înmulţească și să transforme pampasul din câmpii bogate unde pășteau turme de guanaco vânate de Querandí într-o fermă fără frontiere.
Argentina colonială
În anii următori, spaniolii au supus majoritatea populaţiei din munţîi sud-americani mai repede decât triburile răsfirate din pampas, mulţumită sistemului politic ierarhic mai sofisticat al muntenilor. În acelaşi timp, europenii au votat la muncă forțată printr-un sistem cunoscut drept "repartimiento" și prin colectarea de tribut cu ajutorul "encomienda", dar aceste sisteme s-au prăbuşit când bolile aduse de noii stăpâni au făcut ravagii în rândul populaţiei indigene. Variola, pojarul sau tifosul erau infecții noi pe continentul american, ale cărui popoare nu aveau rezistență imunologică la ele. În unele zone au murit peste nouăzeci la sută dintre localnici.
Continuând spre necunoscut, așezările spaniole s-au mutat spre sud din colonia înfiinţată iniţial în Peru. Primul oraş fondat în Argentina a fost Santiago del Estero (1553), urmat de San Miguel de Tucumán (1565) și Córdoba (1573); Mendoza (1561) şi San Juan (1562) au fost ocupate de cei veniţi din Chile. Spaniolii din Asunción au redescoperit Buenos Aires de abia în 1580, căruia i-au urmat Saltă (1582), La Rioja (1591) şi San Salvador de Jujuy (1593).
Cu puterea politică organizată şi concentrată în munţi, Buenos Aires era o poartă care, în ciuda ieşirii la Oceanul Atlantic, nu avea voie să facă negoţ cu Europa decât prin Peru. Acest lucru nu avea să se schimbe timp de aproape două secole, iar economia locală a trebuit să se bazeze pe resurse sărăcăcioase, cum ar fi camea de vită sau pielea de animale.
Pieile erau durabile, dar raportul greutate-valoare nu justifică transportul până la Lima, expedierea pe mare până în Panama, traversarea istmului şi apoi îmbarcarea pe o corabie spre Spania. Drept răspuns, locuitorii din Buenos Aires făceau comerţ ilegal cu contrabandiștii portughezi sau englezi, pe canalele încurcate ale deltei râului Paraná, unde autoritățile spaniole nu aveau deloc control. În cele din urmă, Spania aproape a cedat în faţa realităţîi şi a creat în 1776 Colonia râului Plata, care cumula aproape toată Argentina de astăzi. Exporturile şi importurile puteau trece aşadar libere prin portul Buenos Aires.
La această dată, populația orașului ajunsese la douăzeci și patru de mii de locuitori, dublându-se aproape până la sfârșitul secolului, mulțumită construirii de saladeros (hale de sărare), unde carnea de vită era sărată pentru a fi transportată în Spania. Cu mult înainte însă, economia de contraband a fondat o tradiţie a corupţiei care a îmbolnăvit Argentina de-a lungul istoriei. În acelaşi timp, criollos (creolii sau spaniolii născuți în America), mestizos, indígenas (indienii) şi caudillos au devenit nemulţumiţi de stăpânirea europeană şi aveau să o provoace în scurt timp.
Argentina republicană
În loc de o republică constituţională, transformat Provincias Unidas" s-a curând într-un mozaic de feude conduse de "caudillo". Cea mai mare şi mai influentă provincie a fost Buenos Aires, al cărei caudillo, Juan Manuel de Rosas (1793-1877), a fost cel mai puternic conducător argentinian până la apariţia lui Juan Peron.
Din 1829 până în 1852, cu excepţia unei scurte perioade în care nu s-a aflat la putere, Rosas a condus prin teroare, dar s-a bucurat totuşi de loialitatea adepţilor săi gaucho. Când Charles Darwin a traversat pampasul în 1833, a notat că "nu am văzut niciodată un asemenea entuziasm că cel pentru Rosas", care îi oprea pe indieni să atace așezările de la graniţă. Cu toate acestea, Rosas a fost responsabil de brutalităţi de nedescris prin intermediu violenței sale poliției militare, mazorca. După cum spunea rivalul său Domingo F. Sarmiento (1811-1888), "Rosas punea cuțitul gauchoului la gâtul culturii din Buenos Aires". Sarmiento, care s-a autoexilat în Chile de câteva ori pentru a scăpa de bătăuşii lui Rosas, a devenit mai târziu cel de-al şaptelea preşedinte argentinian.
În alte provincii, situația semăna cu aceea din Buenos Aires. Sarmiento şi-a declarat compasiunea pentru personaje asemenea lui Facundo Quiroga din provincia La Rioja, un fermier şi soldat carismatic care a răsturnat guvemul din provincia să natală, San Juan, datorită alianţei cu Buenos Aires de dinaintea lui Rosas. Un salut obișnuit în documentele federaliste ale epocii era "Moarte sălbaticilor unionişti!".
Federalismul lui Rosas era oportunist și, în mod ironic, concentrarea puterii sale cu ajutorul autoritarismului, al forţei militare și controlul asupra importurilor şi exporturilor au întărit dominaţia orașului-port Buenos Aires, care nu era nici măcar capitală ţării. În cele din urmă, în 1852, fostul aliat Justo José de Urquiza (1801-1870) din provincia Entre Ríos a condus o armată care a învins pe Rosas în orașul Caseros. După ce Rosas a fugit căutând azil la englezi, Urquiza a ajutat la crearea Constituţiei din 1853, care mai este încă în vigoare.
Urquiza însă nu a avut același succes împotriva armatei unitariste a lui Bartolomé Mitre (1821–1906), un talentat soldat și politician a cărui viziune despre Argentina era mai centralizată și mai expansivă. De fapt, era atât de expansivă încât, după ce i-a învins pe Urquiza și pe aliaţîi acestuia unind ţara, Mitre s-a alăturat Uruguayului şi Braziliei pentru a-l învinge pe dictatorul paraguayan Francisco Solano López (1826-1870) în ceea ce a rămas în istorie drept Războiul triplei alianțe (1865-1870).
Acţionând astfel, Mitre a extins teritoriul Argentinei, care include actualele provincii Formosa şi Misiones. Politicienii de mai târziu au încercat să îşi extindă controlul asupra vastelor ţinuturi ale Patagoniei, la început prin concesionarea teritoriilor din Chubut coloniştilor galezi. Între timp, generalul Julio Argentin Roca (1843-1914) lupta pentru a-i alungă pe indienii Araucanian către graniţa cu Chile în genocidul numit "Conquista del Desierto" (Cucerirea deşertului). Guvernul i-a invitat şi pe crescătorii de oi englezi în teritoriile sudice din Chubut, Santa Cruz şi Tierra del Fuego, măsură pentru a zădărnici expansiunea chiliană.
Roca, ajuns preşedinte în 1880, a făcut din oraşul Buenos Aires un district federal comparabil cu Washington D.C., aproape provocând un război civil şi forţând autorităţile provinciale să îşi mute capitală în noul oraş La Plata. Astfel, însă, el a consolidat statul argentinian şi a demonstrat unitate, în ciuda conflictelor mocnite.
