Planeta Pământ
Planeta noastră, Pământul este a cincea că mărime dintre cele opt planete care gravitează în jurul Soarelui-steaua cea mai apropiată de noi. Pământul se învârte în jurul Soarelui cu o viteză de circa 30 de kilometri pe secundă și are nevoie de un an pentru a realiza o rotație completă. Planeta noastră se rotește și în jurul propriei axe în 24 de ore.
Pământul nu are o formă perfectă de sferă. Diametrul său este de 12 756 de kilometri la ecuator și de 12 714 kilometri de la un pol la altul (de sus în jos). Lungimea ecuatorului este de 40 075 de kilometri, iar distanța de la un pol la altul și înapoi de jur împrejurul globului este de 40 008 kilometri.
Structura Pământului
Pământul este alcătuit în special din roci. Cele patru strate principale ale globului sunt: scoarța, mantaua, nucleul extern și nucleul intern. La exterior Pământul pare să fie dur și solid. Dar dacă am putea săpa o groapă adâncă de circa 6 400 de kilometri spre centrul planetei, am observa multe schimbări pe măsură ce am coborî. Mai întâi e cald și apoi fierbinte. În medie, temperatura crește cu circa 3°C la fiecare 100 de metri adâncime. Mai aproape de nucleu, căldura devine atât de mare, încât rocile nu mai sunt solide, ci vâscoase sau lichide. Trecem prin diverse state de roci, de la scoarța dură de la suprafață, prin mantaua foarte groasă, până la nucleul extern lichid. Când ajungem la nucleul intern din centru, nu mai găsim roci. Nucleul este format din metal aproape solid.
Magnetismul Pământului
Pământul are un magnetism propriu – un câmp invizibil de forțe magnetice care ne înconjoară. Acest câmp magnetic este prea slab pentru a putea fi observat în mod normal, dar acționează asupra magneților și a materialelor care conțin fier. Îl putem detecta cu ajutorul unei busole. Acul busolei este un magnet lung și subțire, care se aliniază la direcția magnetismului terestru: nord-sud. Cu ajutorul lui ne putem orienta pe hartă și putem găsi drumul în ținuturi izolate.
Pământul în continuă frământare
Oceanul Atlantic se mărește anual cu o fâșie de pământ egală cu grosimea degetului mare de la mână, îndepărtând America de Nord și America de Sud de Europa și Africa. Munții Himalaya, care sunt deja cei mai înalți munți de pe glob, cresc anual cu câțiva centimetri, cam cât lungimea degetului mare. Multe alte părți ale globului se mișcă și își schimbă și ele forma. Aceste lucruri se întâmplă din cauza că stratul de la suprafața Pământului este alcătuit din mai multe blocuri enorme, curbe, numite plăci litosferice, care se îmbină între ele ca piesele unui puzzle în formă de minge. Există șase plăci litosferice mari și vreo 12 – 15 plăci mai mici, care se deplasează continuu. Teoria tectonicii plăcilor explică această situație în felul următor. Fiecare placă include o bucată din scoarța Pământului având pe dedesubt un strat subțire din mantaua externă. Scoarța și pătura subțire de manta externă alcătuiesc stratul numit litosferă. Adâncimea litosferei variază între 70 și 80 de kilometri sub oceane și 100 – 150 de kilometri în cadrul continentelor. Sub litosferă se află o porțiune ceva mai adâncă a mantalei, de circa 100 de kilometri grosime, numită astenosferă. Acesta este parțial topită și permite plăcilor să alunece pe suprafața ei. De fapt, curgerea lentă a mantalei, din cauza temperaturilor și a presiunii enorme, împinge plăcile și le face să gliseze pe întinsul globului. În deplasarea lor, ca niște plute uriașe, poartă cu ele masele continentale.
Expansiunea fundului oceanic
Plăcile litosferice se îmbină strâns. Mișcându-se, se freacă între ele și își tocesc marginile. În unele locuri, marginile se zdrobesc una de alta și se cutează, făcând să se înalțe lanțuri de munți. În alte părți, roci fierbinți lichefiate izvorăsc din adâncuri prin crăpături sau apar la limita dintre scoarța oceanică a două plăci. Roca topită se răcește și se solidifică, adăugând astfel noi cantități de material la marginile celor două plăci, pe măsură ce acestea se îndepărtează una de alta.
Fundul oceanic
Planeta noastră este acoperită de apă în proporție de aproximativ 71%. Cel mai mare ocean este Pacificul, care are 166 de milioane de kilometri pătrați, o suprafață aproape egală cu cea a tuturor celorlalte oceane și mări luate la un loc. Peisajele de pe uscat cuprind munți înalți, câmpii întinse, văi șerpuitoare și prăpăstii adânci, Sub apele oceanelor, peisajul are aceleași caracteristici, dar la o scară și mai mare. Pornind de la nivelul mării, cel mai înalt munte de pe uscat este Chomolungma (Everest) din Himalaya, care are 8 848 de metri, iar cel mai înalt munte, de la bază la vârf, este Mauna Kea, situat în insula Hawaii din Oceanul Pacific, care are, în total, 10 205 metri, dintre care 6 000 de metri sub nivelul mării.
Cute și falii tectonice
Mișcarea plăcilor tectonice a dus la formarea unor elemente majore ale peisajelor terestre. Când o porțiune mare din scoarța Pământului sau o placă este comprimată, roca solidă se cutează treptat și se rupe. Stratele de rocă se transformă în cute tectonice ondulate. Suprafața terenului se înalță sub formă de dealuri sau chiar munți. Pe măsură ce se înalță, cutele sunt măcinate de vânt, ploaie, soare, gheață, zăpadă și de alte forțe ale naturii, astfel că terenul poate rămâne la mica altitudine și cu forme rotunjite. Dar dacă mișcarea de înălțare a cutelor este rapidă, ele formează culmi înalte, zimțate.
