Gévaudan, o regiune din sudul Franței a fost la fel de misterioasă ca și monstrul său. „Avea reputația unei regiuni izolate, în care forțele naturii nu au fost încă îmblânzite, unde pădurile erau într-adevăr vrăjite”, spune Jay M. Smith, istoric și autor al Monstrului din Gévaudan. Tema bestiei ucigașe a inspirat mai muți scriitori și scenariști care au reflectat propria viziune asura acestui mister. Deci, ce s-a întimplat cu adevărat în această regiune și cum a ajuns monstrul frica întregii țări.
Prima victimă a bestiei a fost Jeanne Boulet, o fată de 14 ani care-și păștea oile. Moartea ei a fost urmată de altele, exclusiv femei și copii. De-a lungul anului 1764, atacurile brutale, victime cu gâtul sfâșiat sau fără capete au bulversat Franța. Violența a fost atât de șocantă, încît vestea a ajuns și la palatul regal din Versailles. În trei ani, bestia a adunat aproape 300 de victime, iar reputația sa a durat mult dincolo de secolul XVIII.
Franța din 1764 era într-o stare mizerabilă. Războiul de Șapte Ani s-a încheiat cu un an mai devreme, caracterizat prin numeroase înfrângeri în fața britanicilor și a prusienilor. Situația economică cruntă și țara aflată în dezordine, cu o fiara, care a servit ca un dușman perfect pentru o națiune cu ceva de dovedit, o țară care are nevoie de o cauză care să se adune.
Deoarece știrile politice au fost cenzurate în mare parte de rege, ziarele au trebuit să apeleze la alte surse de informații - un nou tip de raportare numit „Faits divers” - povești despre incidente cotidiene din localități mici. Reportajul a transformat, bestia dintr-o calamitate într-o aventură națională.
Pe măsură ce numărul victimilor a crescut în 1764, oficialii locali și aristocrații au luat măsuri. Étienne Lafont, delegat al guvernului regional, și căpitanul Jean Baptiste Duhamel, lider al infanteriei locale, organizează primul atac concentrat. La un moment dat, numărul voluntarilor a crescut la 30.000 de bărbați. Duhamel i-a organizat pe bărbați conform modelelor militare, a lăsat momeală otrăvită și chiar a înbrăcat unii soldați în haine de femei, în speranța de a atrage fiara. O recompensă pentru uciderea animalului a echivalat în cele din urmă cu salariul unui muncitor calificat.
Pentru bărbați precum Duhamel, vânătoarea a fost o modalitate de a-și recupera onoarea după război. De asemenea, presa a creat povești populare din relatările femeilor și copiilor care au supraviețuit atacurilor. Un grup de copii, printre care și Jacques Portefaix au ieșit într-o pajiște cu o turmă de vite la 12 ianuarie 1765, când bestia a atacat din nou. Lucrând împreună, au reușit să-l sperie cu picurile lor. Curajul lui Portefaix a fost atât de admirat încât Ludovic al XV-lea a acordat o recompensă tuturor copiilor și l-a educat pe băiat din prorii bani. Este posibil oare ca un grup de copii să fi avut succes apărându-se, dar vânătorii cu experiență s-o dea în bară?
În februarie 1765, doi vânători din Normandia, tatăl și fiul, au anunțat că vor călători la Gévaudan pentru a elimina bestia. Jean-Charles, tatăl, s-a lăudat că a omorât deja 1.200 de lupi, informații relevante presupunând că prădătorul era, de fapt, un lup. Dar nimeni nu era sigur de asta. „Este mult mai mare decât un lup”, a scris Lafont într-un raport. „Are botul asemănător cu a unui vițel și părul foarte lung”. Duhamel a descris animalul și mai fantastic. Conform cuvintelor sale, bestia avea „un corp cât un leopard” și o blană care era „roșie cu dungi negre”. Duhamel a concluzionat: „Veți crede, fără îndoială, ca și mine, că acesta este un monstru hibrid”. Alți martori susțineau că bestia avea abilități supranaturale. „Putea să meargă pe picioarele posterioare, avea foc în ochi și s-a întors din morți de mai multe ori avînd o capacitate uimitoare de a sări”, spune Smith.
Indiferent de originea sau aspectul înfricoșător, vânătorii au fost hotărâți să-și obțină premiul. Dar au eșuat din nou și din nou. În cele din urmă, regele și-a trimis propriul purtător de armă și bodyguard, François Antoine. Împreună cu fiul său și un detașament de bărbați, Antoine a înconjurat pădurea în căutarea fiarei. În sfârșit, în septembrie 1765, a împușcat și a ucis un lup mare. El a trimis cadavrul la curtea de la Versailles, a primit o recompensă de la Ludovic al XV-lea și a acceptat recunoștința sătenilor. Două luni mai târziu atacurile au reînceput. Timp de încă 18 luni, ceva sau cineva a continuat să omoare sătenii din Gévaudan, cu 30 - 35 de victime raportate în acea perioadă.
Fără ajutorul venit din afara regiunii, localnicii au luat lucrurile în propriile lor mâini. Un fermier local Jean Chastel a reușit, în sfârșit, să omoare creatura cu un glonț la 19 iunie 1767. Sfârșitul animalului nu prea a reușit să răspundă la întrebarea arzătoare: Ce fiara era? Istoricii și oamenii de știință au sugerat că este vorba despre un leu scăpat, o creatură preistorică sau chiar că Chastel însuși a instruit un animal pentru a ataca oamenii și pentru a distrage atenția de la alte crime. Smith crede că răspunsul este mai banal. „Cea mai bună și cea mai probabilă explicație este că Gévaudan a avut o invazie gravă de lupi”. Cu alte cuvinte, este posibil să nu fi existat o singură fiară din Gévaudan, ci mai mulți lupi mari care atacă comunitățile izolate.
Atacurile lupilor au avut loc în toată Franța în această perioadă. Moriceau estimează că atacurile de lupi au provocat până la 9.000 de victime în întreaga țară la sfârșitul secolului al XVI-lea- începutul secolului al XIX-lea. Ceea ce a făcut ca atacurile din Gévaudan să fie memorabile, chiar și până astăzi, este violența lor și numărul victimilor mai mare decât media, precum și capacitatea presei de a le transforma într-o poveste națională.
C'est la vie…
Surse: