Născut în 1793, Muzeul Luvru este unul dintre primele muzee europene, după Ashmolean Museum din Londra (1683), Gemaldegalerie din Dresda (1744) și Muzeele Vaticane (1784). Astăzi, muzeul este o instituție cu un rol fundamental în viața culturală franceză și internațională. Cele șapte departamente ale sale evidențiază evoluția artei antice în cadrul civilizației mediteraneene și a celei europene din Evul Mediu până în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Istoria muzeului este strâns legată de cea a Franței, de evenimentele politice și transformările care au marcat această țară.
În 1190, Philippe Auguste (1180-1223) ordonă construirea turnului și fortăreței Luvrului, în partea de sud-vest a actualei Cour Carree. Rămășițele acestei fortărețe, extinsă ulterior, au fost descoperite în urma unor săpături efectuate înaintea construirii marelui Luvru și sunt astăzi deschise publicului.
Vechiul edificiu medieval, extins progresiv, suferă o transformare majoră în secolul al XVI-lea, atunci când Francisc I (1515-1547) ordonă demolarea turnului și restaurarea castelului. Sub egidă regală are loc constituirea colecțiilor, în jurul nucleului reprezentat de operele marilor maeștri ai Renașterii italiene, apreciați de Francisc I. Aceste colecții sunt expuse în Castelul Fontainebleau până la jumătatea secolului al XVII-lea. Extinderea și decorarea Muzeului Luvru continuă, iar în anul 1594, Henric al IV-lea (1589-1610) decide unirea Palatului Luvru cu Palatul Tuileries, construit de Caterina de Medici în afara zidurilor Parisului. Grande Galerie devine liantul dintre cele două palate, creându-se astfel un complex unic, gigant. În secolul al XVII-lea, în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea și Ludovic al XIV-lea, arhitecții Jacques Lemercier și Louis Le Veau construiesc aripile de nord și de sud ale impresionantei Cour Carree, având de patru ori dimensiunea curții precedente în stil renascentist. Un grup de arhitecți conduși de Claude Perrault construiește Colonada, aripa de est a palatului, al cărei stil amintește de aripa sudică.
În 1674, lucrările sunt suspendate, iar patru ani mai târziu, suveranul și membrii Curții se mută în Palatul Versailles. În ciuda acestui fapt, în timpul domniei Regelui Soare (1643-1715) – care reia tradiția începută de Francisc I – , colecția regală este îmbogățită cu numeroase capodopere în urma a două achiziții spectaculoase: o bună parte a galeriei cardinalului Mazarin și a bancherului Jabach. În timpul domniei lui Ludovic al XV-lea (1715-1774), în ciuda faptului că Parisul devine unul dintre cele mai importante centre artistice europene, colecția regală se îmbogățește cu numai câteva zeci de tablouri, cu precădere de origine flamandă și olandeză, achiziționate în timpul domniei Prințului de Carignan (1742). Totuși, în această perioadă se naște ideea „unui palat al Muzelor”, în care colecțiile regale să fie expuse publicului. Începând cu anul 1725 și până în 1848, în Salon Carree al Muzeului Luvru se desfășoară expoziția Academiei Regale de Pictură și Sculptură, care va purta numele de „Salon”. Accesul publicului este permis de două ori pe săptămână, timp de jumătate de zi.
Proiectul unui muzeu în cadrul Grande Galerie începe să ia forma în timpul domniei lui Ludovic al XVI-lea (1774-1792), iar în 1784 pictorul Hubert Robert, administrator al colecțiilor regale, este numit responsabil cu amenajarea acestuia. Odată cu Revoluția, galeria „regală” devine „națională„. O comisie de artiști pregătește deschiderea Musee Central des Arts, inaugurat în vara anului 1793, în timpul Convenției. Colecția enormă, împărțită în diverse depozite, dar și la Luvru, se află abia la început: armata victorioasă a republicii și apoi a imperiului rechiziționează în întreaga Europă opere de artă prestigioase care fac parte din colecțiile principilor, bisericilor și mănăstirilor. În iulie 1798 sosesc la Paris capodopere de proveniență italiană. Numărul mare al acestor capodopere impune o reorganizare a muzeului, inaugurat în 1800.
Pentru o scurtă perioadă, muzeul se va numi Musee Napoleon (1803-1815). În cadrul acestuia, un loc de cinste îl ocupă splendida pradă de război care cuprinde opere renascentiste sau cele ale artiștilor flamanzi și olandezi din secolul al XVII-lea.
Asistăm, mai de parte, la o adevărată politică de achiziții: scultpturi renascentiste și contemporane (1824), opere egiptene colecționate de Jean-Francois Champollion (1826), colecția spaniolă a lui Ludovic Filip și antichități asiriene descoperite în urma săpăturilor efectuate de Paul-Emile Botta (1847).
Politica de îmbogățire a palatului cu opere de artă continuă și în perioada celei de-a Doua Republici, instaurată în 1848 – pentru scurt timp (1848-1851) se încearcă transformarea Luvrului într-un „Palat al Poporului”, consacrat științelor și artelor, incluzând și muzeul, Biblioteca națională și câteva saloane de expoziție – , dar și în perioada celui de-al Doilea Imperiu. Colecțiile se extind și cuprind obiecte de artă etruscă, din Grecia arhaică și din Orientul Antic. În timpul celui de-al Doilea Imperiu (1852-1870) Palatul Luvru a fost introdus în contextul urban: Baronul Haussmann demolează vechile cartiere ce uneau Luvru de Palatul Tuileries, palat ce va fi mistuit de un incendiu în anul 1883. Se ridică „noul” Luvru (1857), iar cele două clădiri simetrice între care se întinde Cour Napoleon sunt unite în partea nordică de un ansamblu de construcții care închid patrulaterul.
În secolul al XX-lea continuă expansiunea Muzeului Luvru. Numărul colecțiilor crește datorită noilor achiziții și în urma unor moșteniri și donații. Simbolul renovării este piramida din sticlă, inaugurată în 1989, care se înalță în centrul Cour Napoleon.
